În vara dinaintea ultimului an de facultate, mi-am făcut o programare la podiatrul mamei mele. De câte ori făceam un pas, simțeam o durere ascuțită în piciorul drept. Însă eu lucram la o sală de fitness și deseori alergam pentru exerciții, iar asta m-a făcut să mă gândesc că doar am exagerat. Doctorul mi-a spus cu părere de rău, pentru că eram atât de tânără, că radiografiile arătau că aveam artrită. El mi-a dat o rețetă pentru niște inserții ortice pe care mi le-a recomandat să încep să le port, ce se potriveau doar cu anumiți pantofi (evident nu cu cei drăguți). Tocmai ce împlinisem 21 de ani.

O lună mai târziu, am început să prezint și alte simptome neobișnuite și un disconfort ciudat, care îmi făcea corpul să arate și să se simtă mai în vârstă decât era. Aveam constant stări de greață și aproape tot ce mâncam îmi făcea rău, deși mă îngrășam din ce în ce mai mult. Răceam sau făceam infecții respiratorii o dată la două luni, aveam dureri de cap insuportabile care mă imobilizau la pat toată ziua, iar orice pas pe care îl făceam simțeam că merg prin nisipuri mișcătoare. Scalpul meu se decojea și îmi cădea părul.

Mă simțeam de tot rahatul și deprimată. M-am gândit că ar fi de la rutina mea de noapte de a mă uita la televizor și mânca brânză până pe la șapte seară, când adormeam, iar apoi mă trezeam la patru dimineața să prind noutățile de pe WebMD, ca să aflu un fel de explicație pentru ce mi se întâmpla. Am fost la diverși doctori, specialiști în dureri de cap, alergologi și din toate punctele de vedere eram numai bine, sănătoasă. Nimănui nu i s-a părut neobișnuit faptul că aveam artrită la 21 de ani, sau că ar fi putut fi un simptom pentru o problemă mai mare de sănătate.

Problemele mele cu stomacul s-au înrăutățit până când am ajuns în punctul în care de abia mai puteam să mănânc fără să vomit. Durerile mele de cap spontane și intense se amplificaseră atât de mult încât eram convinsă că o să mor. Am fost de atâtea ori la cabinetul non-stop de urgențe, încât mă știau după nume. Într-un sfârșit, am fost la un doctor nou, care a decis să-mi facă niște analize de sânge. S-a dovedit că nivelul hormonal al tiroidei era extrem de scăzut și aveam tiroidită Hashimoto. Practic, glanda tiroidă era sub-activă și se ataca singură.

Doctorul meu nu a fost tocmai în stare să-mi explice ce se întâmpla, dar ea mi-a prescris levothyroxine, un hormon tiroidian sintetic, sub formă de pastilă, și mi-a explicat că probabil va trebui să-l iau pentru tot restul vieții mele, după care m-a trimis în treaba mea. Pe lângă recomandarea unor consultații bi-anuale pentru a testa nivelul hormonului tiroidian, doctorul nu părea foarte îngrijorat, așa că nici eu nu mi-am făcut prea multe griji. Deși tot nu înțelesesem de ce sau cum am ajuns să am ceva de care doar bătrânii se plângeau.

---

Vezi și documentarul ăsta de pe Tonic:

---

Tiroidita Hashimoto este o tulburare auto-imună care cauzează inflamația glandei tiroidei și e cea mai comună cauză pentru hipotiroidism. Boala tiroidei se diagnostichează tipic prin analize de sânge, care măsoară producția hormonală a tiroidei și caută anticorpi formați împotriva proteinelor găsite în glanda tiroidiană. Simptomele variază și deseori sunt vagi. Pot fi de la piele uscată, depresie, probleme gastro-intestinale, oboseală la creșterea greutății, căderea părului, sensibilitate la rece și multe altele, care „deseori nu sunt adresate sau efectuate într-un mod coerent”, spune Michael Arata, medic specializat în radiologie intervențională și boli cronice din Newport Beach, California.

Sascha Alexander, instructor de wellness și sănătate holistică din Los Angeles, precum și pacientă cu boala auto-imună, explică că simptomele apar deseori sub forma „unor afecțiuni relativ comune, ușor trecute cu vederea ca fiind chestii de viață, cum ar fi dureri de cap, oboseală, creșterea sau scăderea în greutate, depresie, anxietate, infecții cronice sau dureri de articulații. Pot trece ani de zile până când să fie luate în considerare.” Ea spune că e în special mai greu pentru tineri, care par, din toate punctele de vedere, „frumoși și sănătoși”. Ea mai precizează că „aproape 20 de ani mi s-a spus că simptomele erau în capul meu sau pur și simplu că nu făceam suficiente exerciții sau nu mâncam corespunzător.

Citește și: Am întrebat niște oameni care-i boala venerică din cauza căreia nu pot dormi noaptea

„Tinerii, în special femeile cu aceste simptome sunt deseori caracterizate ca fiind leneșe, într=o condiție fizică execrabilă, exagerează sau doar suferă de anxietate sau depresie”, spune Erica Lupinacci, co-fondatoarea organizației non-profit, Suffering the Silence, care s-a dedicat promovării și demontării prejudecăților din jurul bolilor cronice. Ea a avut o experiență similară ca cea a lui Alexander.

Deși boala Hashimoto se manifestă mai mult la femei înaintate în vârstă, poate apărea la persoane de toate vârstele, datorită combinației de factori genetici și de mediu, cum ar fi stresul. Conform unui studiu din 2009, din jurnalul de Medicină Psihosomatică, acumularea stresului în copilărie poate declanșa și amplifica riscul de a dezvolta o tulburare auto-imună ca tânăr adult. Dar, pentru că și eu am avut o copilărie dificilă, a fost un alt factor pentru depresia mea și problemele mele mintale. Depresia era încă un simptom al tulburării mele auto-imune, și e greu să-ți dai seama unde se termină o problemă și unde începe alta.

Așa cum mi-a spus și Arata, auto-imunitatea duce la inflamații, care expune pacientul riscului de a dezvolta alte tulburări ale sistemului auto-imun. O boală auto-imună are potențialul să se transforme în alta și tot așa, spune Arata, ceea ce înseamnă și mai multe vizite la doctor, timp în care te simți bolnav și cauți constant un diagnostic, prin urmare bolile auto-imune pot fi incredibil de costisitoare. „Asta în bani cheltuiți, dar și mai important, în calitatea vieții”, adaugă el.

Pentru persoanele de vârsta mea, care trăiesc cu boli auto-imune, dureri cronice și tulburări de oboseală, există zile bune și zile rele. Acum eu iau un tratament, dar încă mă simt și arăt incredibil de obosită și ramolită, iar corpul meu mă doare în majoritatea timpului. Amorțeala pronunțată îmi îngreunează concentrația atunci când port o conversație, iar în esență, chiar și să mă dau jos din pat, să mă îmbrac și să ies din casă pentru o oră, mă obosește pentru tot restul zilei.

Citește și: Cum e viața după ce ai trecut peste o boală psihică

Când ai 20 de ani, e greu să explici că arăți sănătos, dar te simți groaznic, persoanelor în general, dar mai ales prietenilor, colegilor de muncă sau partenerilor de viață, care s-ar putea să nu înțeleagă că o noapte petrecută în oraș, dacă am energia să ies, pentru mine înseamnă o săptămână de recuperare.

Nu e nici amuzant, nici sexi să trebuiască să explic cuiva că nu pot să stau până târziu în oraș pentru că o să obosesc într-un fel mai presus de orice mahmureală. Iar când nu mă simt bine, să le reamintesc oamenilor că încă exist și vreau să fiu invitată în oraș, e o provocare în sine.

„Atunci când ești într-o pasă proastă, totul se oprește. Chiar și mersul, respiratul, mâncatul și călătoritul devin activități imposibile. Dar în timpul ăsta, oamenii pur și simplu te ignoră. Ai concediu de la muncă, refuzi orice invitație socială, ce poate crea iluzia de wellness din exterior, care e complet eronată”, spune Alexander. „Este o experiență ce izolează și incapacitează un pacient tânăr cu o boală auto-imună. Ei sunt forțați să se întrebe constant dacă e doar în capul lor.”

Citește mai multe despre bolile autoimune:
Cum e să trăiești cu boala Crohn

Femeia care transpiră sânge

Diabeticii tineri se omoară cu slăbitul

Femeile diabetice care nu-și fac insulină ca să slăbească