Până pe la prânz, ziua se desfășura normal: ne trezeam la trei dimineața pentru micul dejun, ne prezentam la fabrica de mobilă la patru și băgam șase ore pe linia de producție, inhalând praf în continuu. Când munca era gata, ne mânau ca pe vite în sala de mese.

În drumul spre celulă m-a lovit o criză de tuse, lucru care mi se întâmpla din ce în ce mai des în ultimele luni. Însă de data asta a fost atât de grav, încât toată mâncarea înfulecată mi-a venit înapoi printre gurile de aer.

Scena asta a ținut pe o bună bucată din drum, până când am căzut în genunchi, incapabil să respir.

Dar în închisoare viața merge înainte, deseori cu un umor sec și negru, în ciuda sau poate din cauza ghinionului unei persoane. Umorul e remarcabil de folositor.

---

Solitary Confinement Project: 30 Days of Voluntary Isolation

---

De aceea un tip s-a oprit lângă mine, pe când încă eram la pământ pe hol, sprijinindu-mă de perete. El și-a pus mâna pe umărul meu și a analizat mizeria făcută de mine. Pe atunci, eram nou în sistem și am presupus că o să mă întrebe dacă sunt ok și dacă am nevoie de asistență.

„Hei”, a spus el pe un ton indignat, „Eu nu am primit morcovi la masă.”

Citește și: Programul ăsta transformă foști deținuți în bucătari profesioniști

O să revin un pic la începutul vieții mele de închisoare ca să explic cum am ajuns în situația asta. În 1997, am fost condamnat la închisoare pe viață și trimis la Livingston, Texas, ca să-mi execut sentința. Acolo, ne puneau pe toți la treabă.

După câteva luni în care am lucrat pe câmp, am fost repartizat la un job în fabrica de mobilă. Pe lângă faptul că trebuia să mă trezesc cu noaptea în cap, munca în sine nu era atât de rea. Jobul meu era în departamentul de asamblare, care însemna să iau materiale prime din depozit și să construiesc diverse piese de mobilier, conform specificațiilor comenzilor.

Existau două condiții: Prima, nu eram plătiți pentru munca noastră și doi, munceam chiar lângă departamentul de finisare, care însemna că aerul era mereu plin de praf. Iar spre deosebire de deținuții repartizați la sablare, noi cei de pe linia de asamblare nu beneficiam de măști.

Deoarece eram tânăr și nu mă îngrijora sănătatea mea, nu am făcut imediat legătura dintre mediul de lucru și problemele de respirație, care gradual mi-au acaparat viața. A început cu crize de tuse care mă țineau treaz toată noaptea și implicit pe colegul de celulă, dar au evoluat în momente de teroare pură, în care nu eram capabil să respir. Încă nu știam ce era, dar cu cât condiția mea s-a înrăutățit, am început să cred că ar putea să mă omoare.

Înainte de toate astea, munca era doar muncă. Erau cam șase băieți pe linia de asamblare, împărțiți în două echipe a câte trei. Toți eram tineri (adolescenți și tineri pe la 20 de ani) și cu sentințe mari (măsurate în decenii, nu ani).

Ziua noastră de muncă începea cu o cană de cafea sau două, după care verificam uneltele necesare: ciocane, boloboc, burghiuri, șurubelnițe. Preferatele noastre erau pistoalele cu cuie. Adevărat, era mai ușor să asamblezi un birou cu pistolul de cuie, dar noi le valorificam pentru divertisment.

Cuiele erau prea mici să străpungă pielea, prin urmare, cu ochelarii de protecție pe ochi, noi ne băteam cu pistoalele până la sfârșitul turei de muncă.

Nu ne-a spus nimeni că trebuia să construim corect mobila. Imediat ce supervizorul s-a mulțumit că puteam să construim piese de mobilier după anumite specificații, supervizarea activității noastre s-a mai relaxat. Iar atunci când singura plată pentru munca depusă e posibilitatea unei zile libere când îndeplineai cotația, nu prea aveam motivația pentru care să nu tragem chiulul.

De exemplu, de ce să te mai sinchisești să construiești șase sertare pentru fiecare birou, când poți să frigi o placă de fațadă peste una dintre găuri și să o trimiti mai departe, cine ar fi observat? Ei bine, mai nimeni în afară de angajatul la stat care se alegea cu biroul și s-ar fi chinuit în van să deschidă sertarele nonexistente.

Știu că o să fie oameni indignați: „Nu apreciai în niciun fel munca ta?” Sincer, ba da. Toți tipii de acolo erau în stare să construiască piese de mobilier superbe și complet funcționale.

Însă, exact din cauza mândriei noastre, alegeam să nu o facem. Încearcă să te pui în locul nostru pentru o clipă: noi eram (cel puțin o mare parte dinte noi) delicvenți la prima abatere, închiși până la adânci bătrânețe, fără nicio șansă de a avea vreo carieră. Totuși, nu știu cum s-au creat așteptările astea, ca noi să facem produse ce îmbogățesc sistemul care ne respinge. În plus, nu eram plătiți.

Cel mai uimitor lucru era faptul că, ocazional, comenzile chiar erau terminate la timp, uimitor e și faptul că se construia orice până la urmă.

Dar apoi a început tusea și am știut că trebuie să ajung la medic. Poți să dai vina pe masculinitateta stereotipică, dar pentru majoritatea tipilor, e o alegere grea între moarte și nevoia de a merge la doctor. În Texas, suntem și mai reticenți, deoarece ne costa o sută de dolari pe an asigurarea medicală, o sumă care în închisoare ar putea fi folosită pentru a cumpăra mâncare și produse de igienă pentru câteva luni.

Iar din experiența mea, angajații de la infirmerie sunt acolo doar ca să te transfere către un spital cu îngrijire medicală pe bune, dacă ai norocul să te târăști în durere chiar în fața lor. Altfel, cel mai probabil o să primești un pumn de pastile și te trimit înapoi în celulă.

Dar m-am dus și s-a dovedit a fi o inflamație severă a faringelui, cauzată de toate zilele alea în care am inhalat praf de rumeguș.

Asta se întâmpla cu ani în urmă, iar fabrica de mobilă s-a închis de atunci. Poate că asta am meritat. Dar ca deținut muncitior din penitenciarul statului Texas, e o luptă continuă doar să supraviețuiești, între mâncarea îndoielnică, serviciile medicale aproape inexistente, violență între găști și rasism, plus altercațiile cu gardienii. Să supraviețuiești cel puțin 30 de ani aici, cu sănătatea fizică și mintală intactă, ai nevoie de mai mult decât noroc chior.

Desigur, ajută și să ai un simț al umorului. Până în ziua de azi, nu pot să mă abțin să nu zâmbesc când trec pe la cantină și primesc niște morcovi.

Jayson Hawkins, de 41 de ani, este închis la Ellis Unit din Huntsville, Texas, unde servește o sentință pe viață pentru crima comisă pe când avea 20 de ani. Departamentul de Justiție Criminală din Texas nu a răspuns la cererea pentru comentariu despre condițiile medicale și de muncă ale deținuților de la fosta fabrică de mobilă descrisă în povestea asta.

Citește despre mai multe joburi din închisoare:
Mi-am reparat mașina într-o închisoare poloneză

Ce-am învățat cât am fost frizer în închisoare

Cum am devenit agent de pariuri în închisoare