America pur și simplu nu ți s-a mai părut la fel după ce ți-ai petrecut vacanța prin Europa. „Totul e atât de mișto acolo! Transportul public, sistemul medical, sunt panouri solare peste tot și nudismul pe plajă e legal. Nu sunt atâția sectanți retarzi. Și nu sunt grași!”

Europa ne-a dat Helvetica, fontul neutralității corporatiste și al compromisului rezonabil social-democratic. În Europa e o climă blândă unde democrația înflorește, iar călugărițele care urăsc organele genitale nu sunt la putere. Cum a zis un francez mai demult:  „noi am inventat democrația, existențialismul și muia.”

America  i-a adus lumii drepturi religioase, pe Dumnezeu, armele și evanghelismul care se pișă pe știință. Suntem tărâmul lui Glenn Beck, al parcurilor cu tematică creaționistă și al galeriilor de artă de mall gen Thomas Kinkade.

Așa că e ciudat să vezi cum câștigă teren ultra-naționaliștii în locuri ca Franța și Olanda, unde copiii de școală primesc cursuri de educație sexuală despre cum să-și iubească corpul.

La alegerile franceze care au avut loc de curând, frontul împotriva imigranților condus de Marine Le Pen, candidata oficială a aripei drepte, aproape l-a învins pe Sarkozy. Partidul ei are foarte mulți susținători printre membrii clasei muncitoare. În Olanda, Partidul Libertății, tot împotriva imigranților, câștigă tot mai multă susținere.  În Italia, a avut loc o explozie de pogromuri  violente direcționate spre muncitorii imigranți. Luna trecută în Grecia, un partid neo-nazist pe față, numit Zorile Aurii, a câștigat 18 locuri în Parlament. Iar Budapesta cea distractivă și sexy a fost botezată oficial capitala europeană a anti-semitismului.

Înflorirea grupărilor de extremă dreaptă în Europa i-a luat pe mulți prin surprindere. Dar oamenii care chiar cunosc continentul știu destul de bine cât de adânci sunt rădăcinile. Nici măcar statele scandinave super tolerante nu sunt imune. Ucigașii în masă ca Anders Breivik răsar din senin de unde nu te așteptai.

Tehnocrații liberali europeni și-au petrecut ultimele decenii încercând să transforme continentul într-o utopie numită Uniunea Europeană. Dar, istoric vorbind, e un proiect relativ nou și care deja se duce de râpă.

De la uciderile în masă din timpul Războiului de Treizeci de Ani (1618-1648) și până la al doilea război mondial (1939-1945), elitele europene s-au străduit timp de trei secole să transforme continentul într-un abator. Hitler și Mussolini nu erau niște excepții în pacea și liniștea Europei, au făcut parte din autoritarismul continental turbat care datează din timpurile medievale.

Pentru noi, de partea cealaltă a heleșteului, anii de după război au fost destul de liniștiți. America a luat-o pe drumul progresului, al capitalismului și al liberalismului după ce Armata Uniunii a demolat sclavia în sud. Europa a trebuit să mai aștepte 80 de ani până ca extremiștii de dreapta să dispară. Și a trebuit să îndure uciderea a zeci de milioane de ființe umane până să ajungă acolo.

Aristocrația Europei era la un nivel mai jos decât cea a Americii. Unii dintre cei mai importanți oameni de stat din Europa și-au petrecut începutul anilor 1860 luptând hotărâți împotriva lui Lincoln. Napoleon al III-lea al Franței era nerăbdător să intervină din partea Confederației. Primul Ministru al Angliei Lord Palmerston a făcut mai mult de atât, a trimis 11 000 de soldați în Canada. Iar după Războiul Civil, Papa Pius al IX-lea, marele vrăjitor al reacționarilor europeni, i-a trimis un portret cu el lui Jefferson David în timp ce era închis la Fort Monroe.

Dar hei, ăsta a fost doar secolul 19.

Până de curând, cei mai mulți oameni credeau că după 1800, Europa era într-o cursă cot la cot cu SUA spre modernitate. Bineînțeles, au fost și niște arhiduci și baroni care patrulau cu bocancii împroșcați cu creieri de țărani, dar erau doar de ornament. Și în plus, toți ăștia au fost închiși în Primul Război Mondial, nu?

În cartea lui, Persistența Regimului Vechi, istoricul de la Princeton Arno Mayer arată că Vechiul Regim s-a ținut cu dinții de putere mult mai mult timp decât credeam noi. Capitalismul, liberalismul, comunismul și socialismul: aristocrația europeană le-a urât pe toate cu o ardoare care-l face pe Rush Limbaugh să arate ca Ira Glass. „Ar fi nevoie de încă două războaie mondiale și un Holocaust sau de un nou război de treizeci de ani ca să eliminăm și să exorcizăm în sfârșit prezumțiile feudale și aristocratice din societatea civilă și politică a Europei”, scrie Mayer.

Antisemit, antisecular, misogin și militar până-n măduva oaselor, Vechiul Regim a ținut Europa pe loc cu tot cu țărani și nobilime.

Dacă citești despre obiceiurile lor, îți vine să bombardezi  tot Downton Abbey. Chiar și în Anglia, una dintre cele mai evoluate țări din Europa în momentul de față, „aproximativ 4 000 de indivizi controlau 50 la sută din totalul terenurilor private” în 1914.

Cum trăim sub tirania lui Goldman Sachs, e greu să ne imaginăm vremea în care capitalismul era o armă de modernizare care îi speria îngrozitor pe cei din clasa conducătoare europeană.

În ciuda a ceea ce v-au spus camarazii voștri confuzi, nu capitaliștii au început Primul Război Mondial, ci Vechiul Regim: „Marele Război a fost o încercare a vechiului regim decăzut de a-și prelungi viața mai mult decât încercarea capitalismului industrial de a se impune.”

Arhiducele Franz Ferdinand, a cărui asasinare a dus la începerea Primului Război Mondial, era ca un fel de Barry Goldwater a vremurilor lui – puternic, rău și prost, urmat de o ceată de nebuni gata să-l apere. „Era reîncarnarea absolută a ultraconservatorismului resurgent…un anti-democrat agresiv, anti-capitalist, anti-liberal, anti-socialist, anti-maghiar, anti-slav, antisemit și anti-modernist.” Nu era Hugh Jackman în Kate & Leopold.

Vechiul Regim a susținut darwinismul social cam în același fel în care oligarhii secolului 21 promovează liberalismul și piața liberă. Darwinismul social conținea atât știința cât și credința într-o epocă sfâșiată între cele două. Ca și liberalismul nostru, a avut o „interpretare puternic conservatoare și ușor progresistă.”

Hitler și Mussolini nici măcar nu făceau parte din Vechiul Regim – erau niște wannabes penibili, niște burghezi mărunți și prefăcuți doritori să impresioneze o generație mai bătrână de conducători. Deși majoritatea care luptaseră erau împotriva militarismului, acești pupincuriști credeau că Marele Război al Vechiului Regim era marfă și erau gata să înceapă altul.

Generalul Franco a fost cumva ultimul groupie al Vechiului Regim, încercând să-și țină țara pe loc și s-o tragă înapoi cât mai mult timp posibil și tot boscorodind despre masoni, evrei și bolșevici până la moartea lui în 1975. Până în ziua de azi, poți fi închis în Spania dacă arzi o fotografie a monarhului.

Iar acum, asistând la invazia ultraconservatorismului în Europa din nou, ne dăm seama cât de fragil și efemer a fost de fapt acest sistem social progresist.

Politicienii europeni politicoși de centru-dreapta și centru-stânga continuă programul de austeritate, tăind cheltuielile și scăzând locurile de muncă pentru a curăța orice obstacol din calea marilo corporații. Concentrându-se pe transformarea locului într-unul cât mai profitabil pentru capitalism, au reușit să trezească fantoma oribilă reacționară  care trăia îngropată chiar sub pământul Europei de secole întregi. Vechiul Regim s-a întors – doar că de data asta conduce un Prius.

Connor Kilpatrick e editor manager la revista Jacobin.

Traducere: Oana Maria Zaharia