Fotografie de Ben Hussmann

E un lucru destul de comun, că asistăm la o din ce în ce mai mare automatizare a muncii: sarcini care, odată, erau îndeplinite de om pot azi să fie făcute, în schimb, de mașini. Automatizarea e, desigur, ceva ce-a mers mereu mână-n mână cu industrializarea: primele războaie industriale de țesut, de exemplu, automatizau o bună bucată din procesul țeserii. Dar aparatele astea tot aveau nevoie să fie operate de o ființă umană. Ce vedem acum e sfârșitul nevoii de a folosi măcar un muncitor pentru a acționa mașina. Facebook visează (deși ineficient) să-și genereze toate știrile cu un algoritm complet autonom reglat; Uber are planuri de a-și înlocui toți șoferii cu o flotă de mașini care se conduc singure. Ce-o să se-ntâmple cu muncitorii obișnuiți, în toată utopia asta tehnologică strălucitoare?

În timpul Revoluției Industriale, reacția muncitorilor la automatizarea muncii lor – și, deci, pierderea mijloacelor de a-și câștiga existența – a fost, de înțeles, de altfel, refractară și adesea violentă: gândește-te la Ludiți, care s-au opus introducerii războaielor automate de țesut în industria textilă prin alcătuirea unor grupuri militare, care să strice mașinile și să ardă morile. Cu toate astea, în zilele noastre, e mult mai comun ca stânga să vorbească despre automatizare în termeni optimiști, utopici, chiar.

Pentru scriitori stângiști cu vizbilitate, cum ar fi Paul Mason, care a publicat anul trecut Postcapitalism: A Guide to our Future, și Nick Srnicek și Alex Williams, co-autori al mult-discutatei Inventing the Future (tot 2015), automatizarea muncii e un lucru bun, pentru că promite să ne elibereze de muncă. Munca, după cum știm cu toții, e grea și neplăcută, și stă în calea a ceea ce vrem să facem. Cu cât putem să punem mai mult pe seama mașinăriilor, cu-atât vom avea mai mult timp liber, ca să ne ținem de activități creative și de recreere, nu? Deci, decât să ne opunem automatizării, ar trebui, conform unor acceleraționiști precum Srnicek și Williams cel puțin, să cerem să fie împinsă la capacitatea ei maximă. Atitudinea asta face parte dintr-un manifesto general, în care „automatizarea completă a unei părți cât mai mari din muncă” stă lângă alte cerințe care-ar diminua munca, printre care și „asigurarea unui venit necondiționat și generos pentru toți cetățenii” și „diminuarea cerințelor de muncă”.

Într-un articol pentru VICE, Aaron Bastani a scris că roboții care ne fură joburile anunță era unui „comunism de lux complet automatizat”, în care, eliberați de nevoia de a munci o săptămână întreagă, „vei [putea să] ai mult mai multă grijă de bunică-ta, să stai mai mult în pat cu partenerul și să conduci o motocicletă tesla fără șofer, în timp ce asculți muzică pe care n-o plătești și care n-are reclame”, împopoțonat, în tot acest timp, cu ceasuri scumpe și haine de firmă.

Viziunea asta a căpătat, chiar, ceva popularitate printre actualii conducători ai laburiștilor – se pare că John McDonnell a vorbit, ca reacție la ea, de „socialismul cu iPad” – iPad-ul, aici, nu reprezintă doar tehnologia de lux, dar și unealta muncitorului freelancer, care lucrează pe proiecte. Între timp, lansarea digitală a lui Jeremy Corbyn de marți, deși are mai mult de a face cu democratizarea internetului decât cu accelerarea puterii pe care o exercită asupra noastră, contribuie la sporirea acestei asocieri, dintre socialismul democrat și modernismul digital.

Dar exisă o problemă cu linia asta „stângist-acceleraționistă”. Pe de-o parte: pare ciudat să ne gândim că automatizarea ar fi ceva ce-ar trebui vreodată să cerem. Automatizarea ni se impune doar când e mai ieftin pentru cei de la putere s-o impună; când are loc, automatizarea se înfățișează drept o chestiune de necesitate (Srnicek & Williams et al vorbesc adesea despre progresul tehnologic ca și cum capitalismul îl impiedică, dar e mai corect să spui că progresul tehnologic e întârziat de capitalism până în momentul în care devine profitabil; pentru majoritatea tehnologiilor de automatizare, momentul ăsta e probabil inevitabil). Pe de altă parte: oricât de receptivi ar fi politicienii populiști de stânga, precum Corbyn și McDonnell, pur și simplu nu existăm într-o lume în care cei care dețin puterea reală par dispuși să ne asculte vreuna dintre cerințe. Iar motivele pentru asta au multe de a face cu însăși automatizarea muncii.

Citește și Oamenii care așteaptă să fie readuși la viață în viitor

Pe vremuri, noi, muncitorii sărmani, puteam să le cerem conducătorilor lucruri pentru că, pe bune, aveau nevoie de noi. Proprietarul unei fabrici în era victoriană putea să încerce să înlocuiască oricâți muncitori voia cu mașinării și să-i remunereze ce mai rămânea din forța de muncă cu oricâtă zgârcenie încăpea. Dar o parte cel puțin semnificativă din forța de muncă s-ar fi încăpățânat să-i rămână utilă, ca să funcționeze fabrica. De-asta cei rămași puteau să negocieze salarii și condiții mai bune; negocierea asta se acoperea singură, din punctul de vedere al proprietarului – până la urmă, o forță de muncă mai sănătoasă și mai fericită e, după toate probabilitățile, mai productivă. Poate din motive similare, clasele conducătoare au rămas, în deceniile care-au urmat celui de-al Doilea Război Mondial, dedicate idealului unui stat social.

Dar, odată cu dezvoltarea automatizării, necesitatea clasei muncitoare nu se mai aplică. Odată ce munca noastră a fost automatizată, am devenit dintr-o parte esențială din procesul capitalist de producție o componentă complet superfluă. De ce să produci o mașină cu muncitori plătiți să opereze o fabrică costisitoare, când consumatorul poate, pur și simplu, să și-o printeze 3D, într-un pachet plat la el acasă? De ce să satisfaci cererile sindicatului muncitorilor din transporturi când poți, în loc, să pui calculatoarele să conducă trenuri?

Și după ce funcțiile noastre în proces au fost, astfel, eliminate, ce motive mai are statul să ne mai țină-n bătătură? Ca să considere că au obligația de a face asta, mă gândesc că cei care ne conduc ar trebui să pună, pe bune, în mod consecvent, preț pe existența umană, ca ceva intrinsec bun – chiar dacă existența aia nu include un loc de muncă. Dar nu prea există semne, spre deloc, că ar fi capabili de una ca asta. De exemplu, statul eșuează grav când vine vorba să-i trateze pe cei care cer ajutor de șomaj ca pe niște ființe umane care, să zicem, ar putea să aibă capacități ce pot fi folosite util și-n afara contextului unei munci plătite. Șomerii sunt tratați, pur și simplu, ca o problemă pentru politicile publice, ca niște bolnavi care suferă de o boală ce trebuie tratată; ajutorul oferit persoanelor care-și caută loc de muncă, de altfel, încă există pe post de motivație (crâncen de mică) de a participa la workshop-urile obligatorii de scris CV-ul, organizate de guvern, programe de reintegrare în muncă și alte ședințe de terapie de igienizare.

Citește și Cum vor arăta vloggerii în viitor

Este, așadar, o fantezie să-ți închipui că automatizarea ar putea fi folosită ca să aducă prosperitata la scară largă: pentru muncitor înseamnă doar lipsă de stabilitate. Nu e doar economică; e existențială – a fi membru al „precariatului” înseamnă să știi că nu contează absolut deloc dacă trăiești sau mori – să știi că universul e, pentru oameni ca tine, complet rece, incapabil să-ți asculte doleanțele. Singurul motiv pentru care guvernul încă nu ne-a strâns pe toți ăștia ca noi, să ne transforme-n carne tocată, e pentru că țin la noi, pe post de surse de bani de chirie și, posibil – datorită istoricului nostru de căutări pe internet și urmăririi mișcărilor noastre în Pokémon Go – ca noduri productive pentru cercetarea de piață.

Srnicek, Williams et al spun că stânga trebuie să-și asume din nou ideea de viitor, ca să poată „inventa” unul nou. Dar, după cum a arătat jurnalistul VICE Sam Kriss în altă parte, viziunea despre viitor pe care ne-o arată ei, de fapt, e deja aici. Și, mai mult, știm deja că viitorul ăsta e un lucru foarte rău: îl trăim acum. Întreabă orice om care face livrări prin Deliveroo ce părere are despre potențialul de entuziasm pe tema „viitorului” și-o să-nțelegi ce vreau să zic.

Sunt sceptic când aud că vreunul dintre noi ar avea vreo putere să „inventeze” un viitor care ne-ar da destulă forță cât să schimbăm în vreun fel condițiile predominante. E posibil ca invențiile noastre să fie chestii firave, inutile, aruncate rapid la gunoi, la fel ca și „invențiile” din carton și scotch pe care i le prezentam maică-mii în fiecare zi, după ce mă jucam cu copiii, la patru ani. Asta, sau o să aflăm, în cele din urmă, că-s versiuni descoperite prin inginerie inversă ale unor tehnologii folosite deja de șefii noștri, complet ostile față de existența noastră. Decât să inventăm, ar fi mai bine să rezistăm.

Rezistă viitorului: pentru că, în viitor, o să fim morți cu toții.

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre moarte:
Am vorbit cu studenții români la Medicină despre moarte și cadavre
Cum să-ți înscenezi propria moarte cu succes
11 chestii care fac moartea mai blândă